Undeva în luna lui Marte

Aproape adormită
într-o galaxie care a uitat toate formele de oameni
pe care le-a odihnit
atunci când a primit ambrozie de sfânt
din contururi rotunde de planetă
Jupiter îşi curbează corpul într-o harpă de David
într-un legământ
rescriind cu ochi de cretă
psalmii stelelor.
Privirea ei spre Venus stârneşte horele ielelor
care se aleargă unele pe celelalte
ca Romeo pe Julieta
într-un nesfârşit act trei.
Jupiter îşi aruncă lumina de irişi spre zei
– o scară spre cer din visul lui Iacob –
purtând amintiri din luna lui Marte
când oamenii aplaudau
mâna ei în mâna lui
pe pătura seninului de noapte.

Aproape treaz
în galaxia treptelor de lemn
care păstrează amprente
de urme de paşi de doi
Venus nu înţelege voia galaxiilor
şi de ce fulgerul lui Jupiter îl străbate atât de rar
înmuiat în ploi
de atât de departe.
Se închide între două pagini ca un semn de carte
aşezat între strofele unde, privind spre mări lactee,
Luceafărul trece prin prisma din tâmplele Cătălinei
şi sufletul i se descompune
în mii de curcubee.
Venus îşi aruncă lumina de cristalini spre zei
– un turn Babel ridicat de Sisifi spre cer –
șoptind amintiri din luna lui Marte
când oamenii plângeau
la mersul lor de mână
în grădina unde creşte noapte.

Vor trece ani şi nu vor mai exista
nici Jupiter, nici Venus, nici zei ascunşi în cer,
Într-un punct
departe de Pământul fals
două lumini de ochi se vor întâlni
şi îşi vor invita razele la vals.

Vor trece veacuri şi nu vor mai fi
nici sfinţi, nici oameni, nici vreo urmă de vers,
doar două lumini şoptindu-şi: „Să fie lumină”
şi săvârşind un univers.

Iar la sfârşit de timp, două lumini
vor rămâne însărcinate cu un Rai
şi îl vor naşte într-un colţ de andromedă
unde iubirea se ţese cu fir de infinit.
Două lumini îşi vor juca cu lut un răsărit
ca doi copii, lipindu-şi cerurile sparte,
sculptându-se unul pe celălalt
aşa cum s-au privit în mâini
în luna lui Marte.

Lasă un gând. Sau scrie o poezie şi poate o voi continua!

Protected by WP Anti Spam