Ar trebui să inventez o nouă limbă
Care să conţină doar această vorbă de-a recunoaşte că iubesc
fără sofisme, fără metafore, fără jigniri
astfel că cei care o vorbesc
să fie obligaţi
fie să-şi mărturisească ceea ce simt
fie să tacă pentru cât mai trăiesc.

Apoi ar trebui să reduc cele două cuvinte la ceva mai simplu
ceva sinonim cu a ne uita reciproc unul în ochii celuilalt sincronizând bătăi de inimi
ceva sinonim cu a nu-mi mai aminti nimic din ce-am trăit până să mă uit la tine
ceva sinonim cu a uita de mine
dar care să însemne deopotrivă „a mă uita la tine ca să nu te uit”
şi „a te uita la mine ca să nu mă uiţi”.

„Te iubesc” ar deveni deci natural „Te uit”
şi ar avea alt sens decât cel pe care cei care vorbesc alte limbi i l-ar da
a mă uita la tine ca să mă uit în mine şi să nu te uit pe tine ca să nu mă uit pe mine
ar însemna.

Ar trebui să renunţ şi la acel pronume
ar fi ilogic ca eu să te uit pe tine şi eu să mă uit pe mine simultan
Ne-ar da dreptate orice semiotician
că tu eşti eu şi eu sunt tu
şi pe tine – te e acelaşi lucru cu pe mine – mă.

Limbajul nostru, iată, dintr-un singur cuvânt ar fi alcătuit
şi îl poţi învăţa acum sau îl poţi lăsa pentru totdeauna nerostit:
Uit!