Tu nu o să ştii niciodată,
dar de fiecare dată
când îmi adormi între braţe,
strânsă tare,
cu capul pe inima mea
ascultându-mi
preaînvolburata
preaagitata
preazbuciumata
mare
şi valurile atât de calme
pe care mi le naşti
eu stau cu ochii larg deschişi
şi te privesc
şi încerc să-mi dau seama
de unde aş putea să încep să-ţi povestesc
cât de mult te iubesc.
Orice poveste trebuie să aibă
un „a fost o dată ca niciodată”
dar, zâna mea albă,
mintea mea de lut
nici nu-şi mai aminteşte
momentul acela dumnezeiesc
de început.
Parcă totul a fost
este
şi continuă să fie
permanent,
mereu prezent, mereu recent,
mereu atât de fascinant
de inconştient.
Tu nu o să ştii niciodată
dar de fiecare dată când
îmi adormi între braţe,
strânsă tare,
cu capul pe inima mea
iubită prea frumoasă,
iubită prea adormită,
iubită prea iubită,
eu mă trezesc mereu din gând
fredonând:
„Where do I begin
To tell the story
Of how great a love can be
The sweet love story
That is older than the sea
Where do I start?”