Toate în viaţa noastră sunt uşi.
Uşi închise cu lacăt
de cele mai multe ori duc spre amintiri din trecut
nu le mai poţi deschide decât dacă mai ştii unde ai lăsat cheia
dacă n-ai înghiţit-o sau n-ai îngropat-o adânc în pământ.
Uşi închise fără lacăt
acestea au toate şi un loc mic pentru scrisori
în caz că îţi e prea teamă să le deschizi
de frica a ce-ai putea găsi în ele uneori;
aşa că poţi lăsa doar un mesaj de încurajare
într-o scrisoare către versiunile tale anterioare.
uşi închise fără mâner
unde poţi cel mult privi pe gaura cheii
la ce te-ar fi putut aştepta
viitoruri ipotetice pe care nu le-ai putea avea
decât dacă ai avea destul curaj să spargi uşa cu membrele tale,
cu capul tău sau, cel mai sigur, cu inima ta.
Uşi întredeschise spre tine
atunci când laşi să intre puţin din lumina de afară
în camerele obscure ale inimii tale
puţin din aerul de afară
în plămânii tăi sufocaţi de respiraţii goale
şi laşi să iasă afară puţin din tine
ca să încerce cu degetul ziua de mâine.
uşi întredeschise spre afară
de obicei întunecoase, ca uşile unei case bântuite
de partea cealaltă găseşti doar fantomele
oamenilor pe care vrei să-i uiţi
care vor să te uite.
Toate aceste uşi au fost cândva uşi deschise pe coridorul vieţii tale
tu le-ai lăsat în acele stadii pe fiecare.
Mai există însă o uşă foarte mică
undeva într-un colţ, abia vizibilă
nu ai încăpea acum să intri prin ea
dar ai lângă ea, o sticlă
pe care scrie „Bea-mă!”.
Mai ai curajul, Alice, de-a o bea?