Cum se respiră ceaţa?
Cu plămânii saturaţi cu scrum?
În sclipiri difuze de semafor
care amână tacturi de inimi
şi le înmormântează în linişti
de borduri de drum?
fără tact?
Cum se respiră ceaţa?

Într-un univers pictat cromofob,
de cel care-şi fumează amintiri
din pipa în care şi-a învelit
în fâşiile de glob
tutun de geneză
şi legi de firi?
Cum se respiră ceaţa?
Fiertura asta de pământ şi rădăcini
scurgându-se din betoane
ca sângele pe o coroană cu spini
ca să ascundă urât de lume
cu feţe şi nume
tot mai lipsite de rost?
Cum se respiră ceaţa?
Atunci când ţii post
de culoare, de timp şi de oameni?
Un bătrân îmi şoptea
că ceaţa este aburul de cafea
al sorbitorilor de noapte…

Cum se respiră ceaţa?
Cu şoapte!