Strămoșii noștri de vată

Între patru pereţi de carton
Într-o cameră uitată de lume, pe un colţ de masă
stau şerveţelele
ca nişte păsări în aşteptări de toamnă de om
zgribulite una în cealaltă
în îmbrăţişări moi de hârtie.
Cele dintâi sunt cele mai bătrâne
stau rezemate de cutie
în bastoane
şi privesc pe ferestrele în formă de degete
căderea în cerc a ploii de confetti
asemănând-o cu spiralele din palma părinţilor tulpine
Şi cu liniile trasate de timp pe fruntea lor
care se pleacă, într-o jertfă de sine,
pentru lacrimile celor mereu cu gripă înlăuntru.
Cele din urmă sunt cele mai mici
şi încă mai zâmbesc spre centru
ascultând poveştile şerveţelelor încă neurcate
la cerul de hârtie
creponată
poveşti despre strămoşii lor de vată
care zburau ca puful alb de păpădie
şi despre cum fiecare şerveţel se va înălţa
sub o peniţă de Nichita Stănescu
spre veşnicie
într-un vers.
Cei mici se prind în braţe câte doi
Şi-ajung şi ei să rezeme cartonul,
Într-o cameră regretată de lume, într-un coş de gunoi
Zac toţi mânjiţi cu guturai,
cu gripă şi cu lacrimi,
şterşi de sens.
Ce rai!”

Lasă un gând. Sau scrie o poezie şi poate o voi continua!

Protected by WP Anti Spam