Ninge, copilă, peste ochii tăi
Fulgi mari ţi se aştern pe pleoapele – streşini
Niciodată nu îngheaţă ochii ca şi cum ei ar fi ferestre spre exterior
iar tu stai undeva înăuntru lângă o sobă caldă
şi priveşti tristă cum lumea compusă din mine şi alţii ca mine
se aruncă singură în hău.
Mi-e atât de teamă că focul de tabără din mine ar putea să-ţi topească
zăpezile de pe streşini
Aş putea să le transform fără să vreau în ţurţuri-stalactite
şi după câteva somnuri de frumoase adormite
ochii tăi ar deveni pentru mine o peşteră adâncă
şi eu
de la picioare în sus
m-aş transforma în stâncă.

Ninge, copilă, peste părul tău
ţi se aştern straturi, peste straturi, peste straturi
într-un derdeluş pe care copile care poartă acelaşi nume ca tine
îşi dau drumul cu săniile din vârful capului tău
trasând linii duble fără noimă cu zâmbetul arcuit pe tot obrazul
către absenţele tale de mâine.
Mi-e atât de teamă să îmi strecor degetele pline de metafore de amor
printre firele tale de păr
să nu îţi topesc zăpada şi să te transformi într-un izvor
care s-ar vărsa, fără voia ta, într-un fluviu mai mare
decât cel care curge uneori din glandele mele lacrimale.

Ninge, copilă, peste buzele tale
îşi schimbă culoarea la fiecare fulg care le atinge
capătă nuanţe tot mai apropiate de nuanţa de sânge
se crapă şi se transformă în adevărate canioane
şi îmi stârnesc în centrul centrelor mele necontenite frisoane.
Mi-e atât de teamă să le sărut
ca să nu fiu prins de avalanşa respingerilor tale
în crevasele buzei tale superioare
sau, după drumul lung de a găsi căi spre al tău interior
să mă arunc într-un „ce-o fi o fi”
în prăpastia buzei tale inferioare.

Ninge, copilă, peste umerii tăi,
Ninge, copilă, peste sânii tăi,
Ninge, copilă, peste vintrele tale
şi nu se mai opreşte
trupul tău e acum un sfinx alb într-un pisc alpin
iar eu încerc să opresc ninsoarea cu un suspin.
Timpul trece. Suspin. Timpul trece.
Regret că n-am ştiut să fiu şi eu la timp copil.

Încă ninge, nămete de zăpadă, peste trupul tău rece!