Sentimentul florii de colţ

Odaia e mai plină de praf ca oricând
și focul din sobă
se joacă în umbre
pe corp de bătrâni
și mâini tremurând
cadența sfârșitului
ca o ultimă probă.

Pe-un pat de lemn, veștejit de culoare,
într-un pântec virgin,
în pânză de in
doi bătrâni iși odihnesc
somnul embrionar
al fecundării patimilor
cu dezamăgiri.
Oare la vârsta asta, visele sunt amintiri?

Ca dintr-un trup stricat,
tresară stinși
la câte-un scrâșnet agresiv
din adânc de mobilier,
din colți,
de unde vibrează obsesiv,
ca într-un vertij inegal al ecourilor:
Voci de copii, voci de nepoți!

Aruncate confuz de foc pe pereți
petele negre din vopseaua nebunilor,
– infuzii de humă în ceaiul de umbre –
invocă Fumul
să le șoptească răul bunilor:
„Voi sunteti doi,
din voi
trebuie sa iau unul!”

Cei doi cu ochi închiși
își cunună mâinile
în anatomia îmbrățișării.

Bătrânul sărută cu buzele uscate
fruntea desenată de clipe a bătrânei
recunoscând-o ca pe liniile din palmă.
Își zâmbesc ca atunci când sentimentul alb
al florii de colț, prinde colț,
în cel mai întunecat colț.
Ca la început de timp.
“Noi nu suntem doi,
noi suntem unul!”

Lasă un gând. Sau scrie o poezie şi poate o voi continua!

Protected by WP Anti Spam