Afară anotimpurile se schimbă,
Oraşul trece din mâinile lui Rodin
pe şevaletul de Pinturas Negras al lui Goya,
cărţile îmbracă alte coperte
şi traduc mângâierea în spin,
Florile bolnave de paranoia
se închid şi ofilesc,
oamenii rămân la fel,
înnegriți,
dezbrăcaţi,
smulşi din rădăcină.
Prea multă sevă de suflet irosită,
prea puţin sentiment,
Nu vreau să orbeşti, iubită,
în oraşul lor dement.
Te leg la ochi şi îţi cânt la chitară.
Damien Rice parcă a compus
„Cannonball” pentru tine
într-un sfârșit de vară
când te-a privit, cândva la apus
pe un mal de mare.
Atunci, din universul inodor
de sare
sfinţii îşi trimiteau o ultimă solie
legaţi la ochi, la sfârşit de timp,
să mai guste la final de anotimp
Ceaiul pielii tale de magnolie.
Ştiu că sună stângaci din glasul meu
Sunetele-mi vor fi la fel şi mâine
Mă voi lega şi eu la ochi cu chipul tău
în corzi (prelungiri de degete),
degete (prelungiri de iubire),
iubire (prelungirea ta în mine).