Zilele de toamnă te trezesc
cu stetoscopul în urechi
ca să-şi acordeze căderile frunzelor
la ritmul bătăilor tale de inimă.
Fiecare dimineaţă e la fel.
Îţi bei ceaiul în aceeaşi cameră,
pe acelaşi scaun,
din aceeaşi ceaşcă,
doar felul în care amesteci mierea
cu linguriţa pare că are de fiecare dată
un altfel de sens.
Sau poate vrei să-ţi dea şi ţie un alt sens.
Îţi părăseşti apartamentul de bloc,
laşi nişte paturi dezvelite şi goale
o canapea de mult neaşezată
și o mobilă suferind de amnezia
ieri-ului prăfuit.
Te leagă un “nu ştiu ce” de ele,
parcă nu ai vrea să le laşi singure
Sau poate nu vrei
să rămâi tu singur.
Iei acelaşi autobuz, dai peste aceleaşi feţe
ele beau cafea, se vede în cearcănele
lipite de toamnă ca nişte plasturi cu umbre
sub ochii lor.
“Miroase a toamnă!” îşi spune o bătrână
cerşindu-şi zilele oamenilor.
Tu nu o auzi, nu zâmbeşti, te prefaci iritat
te grăbeşti spre acelaşi birou
în care îţi vinzi zilele
pe care ai fi putut
să le dai de pomană
celor care încă mai ştiu
de ce îngălbenesc frunzele.
Te întorci acasă, e seară,
te amesteci cu mulţimea de nimeni
care înţeleg la fel de puţin ca tine
de ce-i părăsesc păsările.
Te crezi diferit privindu-i insistent
pentru că ei beau cafea şi tu ceai.
Încerci cheia de două ori în uşă
nici casa nu te mai vrea,
covoarele te aşteaptă întinse;
oricât de tare le-ai călca
te privesc indiferent;
patul e nefăcut şi rece;
te cuibăreşti în plapumă,
nu vrei şi tu cearcăne ca ceilalţi,
te culci devreme
și transformi azi-ul în ieri
uitându-l la încuierea pleoapelor.
Şi poate totul ar fi fost altfel
dacă ai şti că într-un alt colţ de lume
cineva ascultă la un pick-up vechi
în fiecare noapte,
când Bucureştiul adoarme,
bătăile tale de inimă
încercând să-şi acordeze
visul la ele.