Atunci când plecăm
din părinteasca vatră
fiecare dintre noi
primim
drept zestre
o piatră.
Trebuie să o cărăm
după noi
peste tot
deși e grea
și noi suntem singurii care
putem alege
ce facem cu ea.
Putem fi Gaudi
și construi din ea
o Sagrada Familia
sau Rodin
și atunci vom scrijeli în ea
cu dalta mânilor
cele mai frumoase fațete
ale noastre.
Putem fi Michelangelo, Donatello,
putem pune piatră de la piatră
ca să construim un turn Babel
sau putem fi Regi Arthur
transformând piatra
într-un legământ.
Avem atâtea variante
de a nu fi doar
o piatră în pâmânt!
Și totuși
plaja asta imensă cu pietre
e plină de Sisifi și de Caini.
De ce
purtăm
fără să-i dăm un sens
piatra în mâini
până ne plictisim
și-o aruncăm
din preaînalt
în celălalt?