Noi doi, iubita mea, locuim undeva pe o plajă.
Şi nu, nu suntem oameni spre bucuria ta
căci ştiu, nu ţi-ai dorit niciodată să fii aşa ceva.
Eu sunt un cerc desenat în nisip
şi am raza unei jumătăţi de inimă.
Iar, tu?
Tu eşti un val care mă curăţă
de paşii apăsaţi ai oamenilor
în fiecare noapte.
Amândoi suntem, într-un fel sau altul, dependenţi de vânt.
Ţie îţi dă formă şi sens şi graţie lui
eşti aşa cum te vreau şi aşa cum nu te vreau:
învolburată şi limpede în acelaşi timp.
Mie îmi risipeşte formă şi sens şi din cauza lui
sunt aruncat în colţuri de lumi
de unde nu ştiu să mă mai culeg pe mine însumi
din nou pe plaja noastră
în acelaşi cerc întreg.
Haide, iubita mea, invită-mă, te rog
să-mi dizolv în tine ce-a mai rămas
din rocile pe care mi le-ai sfărâmat.
Aşa ştiu sigur
că nu voi mai ajunge niciodată
călcat în picioare
de cei ce nu înţeleg
valurile şi cercurile în nisip
Aşa ştiu sigur
că nu o să nu te mai zdrobeşti niciodată
singură
de stânci.