NaTUre morte

Era luminoasă
poate prea luminoasă pentru apetitul meu pentru întuneric,
dar cu timpul m-a învățat să las lumina să intre și în mine
mai adânc decât în învelișu-mi periferic
(nu pot să spun că m-a schimbat prea mult
doar m-a făcut să văd mai clar ce nu sunt).
Într-unul dintre colțurile ei erau două mese măslinii
lipite una de cealaltă
pe una dintre ele stăteau o foaie goală și un stilou uscat
(stârnind nevoia de a scrie fără a o putea împlini)
pe cealaltă un coș cu mere, doar unul dintre ele mușcat.
În colțul opus găseai un pat pentru o singură persoană
cu o pernă grea, fără nimic de învelit
m-a speriat asta când m-am mutat aici
dar în eternitatea în care am locuit-o până acum
niciodată nu mi-a fost frig.
Pereții erau proaspăt văruiți
Dumnezeu știe ce răni ascundeau pe sub spoială
nu m-am încumetat niciodată să mă întreb
de teamă că și-ar fi pierdut, în mintea mea, din poleială.
Un candelabru imens atârna de plafon
dacă aș fi fost cu un centimentru mai înalt aș fi putut da cu capul de el
atunci a fost prima dată când m-am gândit
că poate camera aceasta a fost de fapt creată special pentru mine
și trupul meu mic.
Podeaua scârțâia la fiecare pas al meu cu un râs de fericire că e locuită
Și mai vibra uneori din cauza unui casetofon vechi răsturnat
lăsat pornit probabil de cineva care fusese înaintea mea
care cânta repetat
„Să nu-mi iei niciodată dragostea”.
În vârful tavanului stătea o icoană
de parcă Răsăritul ar fi fost undeva spre cer
Încă îmi dă un soi de sens și mă ajută să rezist
bucuriei de a-ți fi prizonier.
Așa arăta, Cleopatră
când am pășit pentru prima dată
în inima ta
de care tu spuneai că e moartă.

Lasă un gând. Sau scrie o poezie şi poate o voi continua!

Protected by WP Anti Spam