în mintea mea
întotdeauna,

Pământul nevăzător cu geneza în lutul
cu o coastă de dor lipsă
îşi creşte câmpii de lalele
acolo unde ţi-a simţit apăsatul pasului
şi i-a citit în Braille
liniile fine
destine
din tălpile tale în drum spre acasă
depunând mărturie
că eşti cea mai frumoasă.

Cerul mut deschis sub fruntea
educată cu eclipsă
îşi imaculează petalele de miozot
când îţi priveşte paradisul din pleoape
admirând baletul genelor
cuvântul de lemn
al semnelor
din ochii tăi visânzi în nebuloasă,
în nori,
depunând mărturie
că eşti cea mai frumoasă.

Marea lipsită de auz
din şoaptele scoicilor de prunci
care îşi joacă în culori de Andree
linia de orizont,
se confesează valurilor stelelor
depunând mărturie
într-o poveste de noapte bună
la fiecare apus învelit în faşă
că eşti cea mai frumoasă.

Oamenii cu secetă de mângăiere
îşi opresc planetele din dansul lor în cerc
ca să-ţi admire chipul selenar
şi să-şi desfacă coconi de flori
de nu-mă-uita
în arhangheli renunţând la aripi
pentru un pas de călători :
„un pas mic pentru un înger,
un pas mare către fericire”.

Iar eu mă arunc în genunchi
şi rescriu pe o foaie de hârtie
pe un colţ uitat de masă
porunci de dumnezei
în „Să iubeşti!”,
căci tu eşti cea mai frumoasă

în sufletul meu
pentru totdeauna.