Mămico.

acrostih


C reat din neiubire, un punct fără speranță,
I n universu-i propriu, el e privat de viață,
N u-și înțelege rostul, dar simte ce-l așteaptă,
E ternul lui Parinte-l domolește-n șoaptă.

I și îndrăgește mama, dar n-a văzut-o încă,
T răiește-ntrânsa singur, o Floare într-o stâncă,
I ar mama îl refuză, căci e doar o povară,
D ar el nu știe asta, așteapt’ iubire-afară.

A limentat din ea, sedat cu răutate,
D ivinitatea doar îi ține cald în noapte,
R ăceala urii ei, și sufletu-i meschin,
E liberează-ntrânsul întregul ei venin.

P runcul ce nu a fost e chinuit, se zbate,
T rupul cel fără formă e vizitat de moarte
U itat de mama lui, ajunge la Părinte,
L umina Lui, în stele, trăiește-n cele sfinte!

S uflarea el și-a dat-o întransa, și o doare,
A șteaptă să o scape din crunta-i închisoare,
U cis, o carne moale, lipsită de regret,
C inic se-nmormântează-n apa din closet.

I ar tu acum, “mamico”, s-o iei de la-nceput,
Z adarnic viețuiește, și fă tot ce-ai facut,
I ar cănd ai timp, gândește, ce s-ar fi intâmplat,
? de Dumnezeu pe tine te-ar fi avortat ?

Lasă un gând. Sau scrie o poezie şi poate o voi continua!

Protected by WP Anti Spam