Aş fi vrut să te asemăn cu o virgulă, dar nu aş vrea să mai urmeze ceva după tine,
nu vreau nici să fii parte a unei enumeraţii şi să aşezi la locul lor nişte părţi de vorbire
care să ajute verbul din mine să compună o mai bună propoziţie,
nici, şi mai rău: să fii parte dintr-o repetiţie.

Aş fi putut să te asemăn cu un semn de întrebare
Aş fi fost îndreptăţit dacă te-aş privi numai în ochi atunci când sunt lipsiţi de culoare
şi fără să spună prea multe cuvinte, după o zi de plâns sau după o eră de plâns
mă întreabă mereu dacă te mai iubesc sau dacă nu te mai iubesc.
Şi totuşi buzele tale seamănă mai mult cu o cratimă lungă când zâmbesc
Şi totuşi pielea ta seamănă mai mult cu un semn de exclamare când o privesc
Şi totuşi sânii tăi seamănă mai mult cu două paranteze
Care pun la adăpost câteva bătăi de inimă din noi
încercând să ne saveze.

Aş putea foarte îndreptăţit să te asemăn cu un punct
Acel punct final de la sfârşitul unui volum stufos
Dar asta ar însemna să nu mai urmeze nimic dincolo de el
Şi să rămânem în coadă de peşte, într-un nedemn deznodământ
cu frica că nu ar mai exista niciun fel de punctuaţie după tine
nici „unde?”, nici „când?”, nici „Cine?”.
Aş vrea să existe ceva şi de partea cealaltă a punctului-tu, ceva poate nescris,
poate neştiut, într-un alt timp, poate, o extensie,
aşa că te voi aşeza în trei colţuri ale minţii mele
ca să nu rămâi punct, să nu fii nici virgulă şi nici semn de întrebare.
Te asemăn cu trei puncte de suspensie…