Împreunul

Oare de ce nu ne-a creat Dumnezeu
Unul
cu mâinile mele împreunate în mâinile tale
într-o rugăciune pentru cei care nu înţeleg
că timpul se măsoară în bătăi de inimi
la unison,
cu buzele mele lipite de buzele tale
şoptindu-şi înăuntru psalmii lui Solomon
şi mărturisindu-şi tăcerile
din piept
cu ochii mei privind ochii tăi
şi găsindu-şi cea mai acasă privelişte
singurul drum drept
prin nor
către sub mărul din Paradis.
Oare de ce ne-a desprins Dumnezeu
în Doi,
doi îndrăgostiţi condamnaţi la zbor
de fluturi cu o singură aripă,
de ce a creat în ultima zi
depărtarea
ca o vrie pentru cel care încearcă
Înălţarea
şi apoi s-a odihnit
ca şi cum s-ar fi simţit desăvârşit
văzându-ne inventând în epoci de piatră
Dorul.
Oare de ce ne-a lăsat Dumnezeu
să învăţăm singuri simţurile, aromele şi culoarea
când amândoi ştim
că mâinile prind sens doar pe pielea celuilalt
că buzele au gust doar sărutându-şi buzele gemene
şi numai în privirea ta
regăsesc culori.
Să ne amestecăm celulele, iubito,
şi să polenizăm cu ele flori
până stârnim primăveri în Ceruri
Să trezim cu sărutări în mijocul unei mări
un munte
şi cu gurile noastre de noi născuţi în Rai
care nu au învăţat să spună
decât primul cuvânt: „iubire„,
să-l numim Sinai.
Să-mi dai mâna ta şi să ne aşezăm
în genunchi
cu sufletele-mbrăţişate-ntr-unul
pe un prag de stâncă
şi să ne rugăm să primim
o singură poruncă:
Să fiţi unul

 

Această poezie se regăseşte în volumul „Cel mai fascinant ţinut este ţinutul de mână” care poate fi achiziţionat de aici

Lasă un gând. Sau scrie o poezie şi poate o voi continua!

Protected by WP Anti Spam