Cu toții trăim
în celule de sticlă rotunde
uneori ciobite
de interacțiunea
uneia cu cealaltă
niciodată
îndeajuns de sparte
încât să putem scoate capul
afară.
Ne rostogolim
asta e singura noastră distracție
ne rostogolim
suntem dependenți de senzația de vertij
pentru că ne face să uităm de noi
pentru o secundă sau două
ne rostogolim
fără să ne gândim la destinație
până jos de tot
unde totul e plan
drept și gol.
La un moment dat ne oprim
și ne divizăm rușinos celula
în copiile noastre perfecte
condamnându-le să trăiască
în planul fără verticalitate
în care am ajuns
crezând că vom mai salva
prin ei
din noi
ceva.