Ciocnesc două pietre să stârnesc un foc
într-o peşteră,
departe de antropologia stării,
aproape de lingvistica florii,
într-un niciodată jucat joc.
Umbrele mele adormite
învaţă pentru prima dată
să-şi ciocnească întunericul
de stalagmite
spre stalactite,
(spre tine)
educându-şi egoismul fierbinte
al primei flăcări
cu statornicia cuminte a lunii tale
deschizând petale
de Regina Nopţii.
Ciocnesc două pietre
să dau scânteie sorţii
în universul carstic
unde au curs doar ape de scrum,
ciocnesc două pietre să croiesc un drum
printre firidele pereţilor
săpate de fosilele dimineţilor
cu semiotica umbrelor răsăritului,
mereu peltică,
să transform ca un Michelangelo,
cu un ciob de cretă,
bezna de grotă
într-o Capelă Sixtină
ce îţi poartă hramul
de Lumină.

((Toate drepturile sunt rezervate ©LeMage.  Dacă doriți să copiați această poezie trebuie să o faceți precizând sursa (http://mihaigavrilescu.ro/).))  Painting from Tumblr