În Bucureştiul gri
clădirile pline cu cărni şi organe,
în ataraxie,
suferă de depresia
betonului gol de om.
Trotuarele
bolnave de Alzheimer
confundă simetria roţii de maşină
cu tălpile imprecise
ale ghetelor bipezilor
care-și calcă,
cu platfusul umbrei,
astfaltul.
Ei cară în spate,
în cuşti cu zăbrele de plumb,
(pentru a le izola ţipetele)
ecourile unor tinereţi
infectate cu ADHD-ul
purităţii stării.
În fiecare sens
fiinţe schizofrenice
devenite lucruri
vând lucruri
tăiate cu cuţitul demosului
şi furculiţa kratosului
din propriile membre.
Nimeni nu țipă!
E un mecanism perfect.
Toţi ştiu să-şi mimeze fericirea
în corneele miopilor
care le verifică coerenţa trupului
şi să-şi inducă tristeţea
în propriile umoare apoase
fumându-şi incoerenţa sufletului.
Sunt simpli suferinzi
de tulburarea bipolară
a absurdului compromis
care-i infectează ca o ciumă
purtată de şobolanii
cititori de Biblii.
Când începe ploaia
la colţuri de stradă
în ventricolul stâng
joacă șah
Freud și Jung
sacrificându-și pionii cerşetori
și autiști
care iau pulsul
oraşului
cu aromă de cafea
servită
la spitalul de nebuni.

((Toate drepturile sunt rezervate ©LeMage.  Dacă doriți să copiați această poezie trebuie să o faceți precizând sursa (http://mihaigavrilescu.ro/).))  Picture source Pinterest