Îngerii îşi croiesc
undeva într-un vârf de munte, în august,
din petale de trandafiri albi,
aripi.
Acolo tu creşti roşie pe pajiştea cu pene
şi niciun înger alb nu îndrăzneşte
să te smulgă
pentru zborul lui spre cosânzene.
Doar eu te privesc şi plâng fără vină
ca un copil ce vede pentru prima dată
lumină.
Foaia florii tale are gingăşia pielii de prunc
și mă opresc uneori ca să-mi arunc
buzele ochilor obosiţi
în chipul corolei tale parfumate
cu mir
de sfinţi.
Și tu îmi săruţi fruntea
şi scap din mână firul
pe care mi l-ai tors
ca un Tezeu prin labirint de lacrimi
de rouă,
neîntors.
Săruturile noastre adună îngerii
care ne cântă din harpe joc de clipă
un „Hallelujah” nins cu toamne
de frunze
de aripă.
Te explorez cu patimă de gheaţă
Şi mă învârt în cerc, de bunăvoie,
ca să-ţi pot savura misterul
întreaga viaţă.
Şi nu mai vreau să zbor!
Nu vreau să te termini!
Nu vreau să-mi dau seama
unde în tine sunt!
Vreau doar să-ţi mângâi trunchiul
cu şoapta-mi de zefir
când mă înţepi cu spinii
în răni ce dor
dor de trandafir.