Cu două cuvinte aş putea să preschimb cunoscutul
în necunoscut
dacă ţi-aş spune să-mi fugi din minte,
Cu două cuvinte aş putea să preschimb necunoscutul
în cunoscut
dacă te-aş ruga să-mi alergi prin minte,
Cu două cuvinte aş putea să escaladez munţii lunii
până unde pământul se vede mic
dacă mi-ai culege dimineţile dintre degete,
Cu două cuvinte aş putea să mă înec în oceanele pământului
până unde nu se mai vede luna
dacă mi-ai rupe nopţile necoapte din palmă,
Cu două cuvinte aş putea să mă închin părului tău
cum se închină duminicile soarelui
dacă mi-ai accepta îndoitul genunchiului,
Cu două cuvinte aş putea să mă aşez în ghilotina
de la frontiera viselor tale
dacă mi-ai refuza plecatul capului,
Cu două cuvinte aş putea să preschimb jumătăţi
în întregi
dacă mi-ai înţelege vocalele,
Cu două cuvinte aş putea să preschimb sferturi
în firmituri
dacă mi-ai uita consoanele.
Şi cu toate astea, nu mi-ar fi de ajuns
să-ţi spun ce simt.
Aş fi vrut să-mi pot uita graiul pentru totdeauna.
Să am din nou mintea de copil
şi să-ţi învăţ în schimb abecedarul pielii
semantica cuvintelor deschizătoare de pori
şi gramatica îmbinărilor de trup.
Aşa aş putea să-ţi explic mai bine
de ce nu mi-au fost niciodată de ajuns
două cuvinte.