În grădina noastră a crescut cândva un copac
udat cu propriul plâns pentru secetele noastre interioare
înflorind mereu când aveam nevoie de o speranță
cu niște flori asemănătoare unor crini albi, dar cu parfum de soare.
A crescut fără ca noi să-l observăm sau să-l îngrijim
Luam drept lucruri firești
Ocrotirea lui cu crengile întinse până la nori
Stabilitatea pământului de sub picioarele noastre dată de rădăcinile lui adânci
Și credeam, naivi, că grădina noastră e un palat construit pe stânci.
Securi și ciocane ruginite au scobit cuvinte de ocară pe scoarța lui
Și noi nu am întors capul către el nici măcar în aceste momente de batjocură
Am preferat să ne punem orice iubire pentru grădina noastră-n cui
Lăsând tăietorii de suflete să-i transforme ramurile-n păcură.
La fiecare batjocură copacul își înfigea și mai mult rădăcina în pământ
Cu orice scobitură în scoarța lui el ocrotea grădina noastră
cu și mai mult dor sfânt
Ar fi putut să se plece după atâtea viscoluri venind de la răsărit
și ieri grele pentru care, prin indolență, chiar noi ne facem vinovați
dar nu a făcut-o și a continuat să ne arate
că prin statornicie, loialitate și demintate
pâmântul și românii lui pot fi salvați.
În grădina noastră, România, a stat copacul
care ne-a-nvățat să fim demni cum e el
Să ținem fruntea dreaptă tot mereu
fie ploaie, fie soare, fie nori.
Copacul demn se-ntoarce acum-napoi
în pământul din grădina pe care toată viața a iubit-o
lăsând în urma lui pentru tine un veșnic leac
în speranța c-ai învățat de la el cum să fii copac.