Cea mai aproape depărtare

Fără tine mă simt
îngropat până la brâu în pământ,
cu capul acoperit de zăpadă,
respirând puf de fulgi doi câte doi
– amintiri albe despre noi –
ca să-mi înghețe legănatul tău dintre atrii
așa cum l-ai lăsat
când ne-am sincronizat
bătăile pulsului din palme
cu bătăile tale din pântece
ce poartă înăuntru
gene de aștri.
Sinapsele îmi joacă feste
născând impulsuri cu sinestezii de tine
ce-mi străbat trupul mințindu-mă
că ai fi aici,
căutându-te prin așternuturi
și pe sub pernele cu lecția ținutului de mână
învățată,
cristalizându-te în nervii lacrimari
într-o preasfântă umoare
găsindu-te în oglinzi de apă sărată,
iubindu-te
și semnându-te pe frunte
„cea mai aproape depărtare”.
Nu vreau decât buze miruind buze,
brațe strânse în jurul unor brațe,
jocuri nazale calde de eschimoși sub o lună rece
și respirația ta amestecată cu respirația mea
într-o șoaptă de două cuvinte
o întotdeaună
acordată între două corzi de suflete
într-un somn embrionar în pântece
de iubire
împreună.

Lasă un gând. Sau scrie o poezie şi poate o voi continua!

Protected by WP Anti Spam