Ce-ar fi dacă
ne-am lua chiar acum inima în dinţi
şi ţi-aş spune ce simt
şi mi-ai spune ce simţi.
Desigur, ar putea fi dureros
dar la fel de bine ar putea fi
ceva atât de frumos.
Ani, decenii,
milenii,
am putea să ne iubim
scriind poezii cu inimile noastre
pe corpurile noastre
până în momentul acela
când, aşezaţi pe băncuţa din faţa casei,
aşteptându-ne nepoţii
la sfârşitul cărţii
te voi întreba
dacă-ţi mai aminteşti
cuvântul-înainte:
„ia spune-mi, bătrânica mea,
mai ţii minte?”
…
Dar la fel de bine am putea
să nu ne spunem nimic
Să ne ascundem, să tăcem,
să evităm să ne privim
paronimic, omonimic, mimic,
să împărţim unul la doi
şi să ne prefacem că nu e
absolut nimic între noi.
Să ne rezumăm cărţile
irosindu-ne
ca şi până acum
uitând că viaţa prinde sens
doar între două cuvinte:
primul: „ce-ar fi dacă?”
şi ultimul: „mai ţii minte?”.