Anii 2013, dimineaţă, staţia Orizont
(contrar numelui nu contează cât de limitat e orizontul tău ca să locuieşti aici)
În planul doi miros proaspăt de şaorma şi câţiva ţigani cerşind din om în om ca nişte furnici
În planul întâi o femeie şi o copilă ţinându-se de mână
cea mică uitându-se zâmbitor spre cea mare
şi întrebând-o ceva ce-a auzit pe la televizor:
„Oare cât de mare e un ou mic şi cât de mic e un ou mare?”
Femeia tristă se face că nu o aude şi se transformă din om în călător
Se urcă în autobuzul 105 proaspăt venit
Cea mică rămâne în staţie şi se privesc pentru câteva secunde ochi în ochi
ca într-un ritual zilnic al părăsirii singurei părţi din tine
pe care ai fi putut-o iubi; care te-ar fi putut iubit.
Se ticseşte între aceiaşi oameni ca în fiecare dimineaţă
Oameni de care îi leagă aceeaşi cruce de a călători cu necunoscuţi spre necunoscut
Călătorie pe care cei din închisoarea pe patru roţi
o numesc viaţă.

Anii 2013, seară, staţia Grozăveşti
(contrar numelui nu contează cât de grozav eşti ca să lucrezi aici)
În planul doi zgomot puternic de claxoane şi câteva studente vorbind despre examene, haine şi pisici
În planul întâi o femeie cu privirea pierdută
încercând să găsească un răspuns la o întrebare
pe care şi-a pus-o ei înseşi, câteva ore mai devreme, când era prea mare.
Şi tot o întrebare găseşte drept răspuns:
„Oare cât de mare e un om mic şi cât de mare e un om mare?”
Şi îi e de ajuns.
Autobuzul 105 soseşte, opreşte, primeşte câţiva deţinuţi şi pleacă
Cu aceiaşi oameni care călătoresc cu necunoscuţi înapoi spre necunoscut
privind îndoielnic prin gratii la copila uitată în staţie
cum sare şotronuri cu zâmbetul ei şi e atât de frumoasă.
Niciunul nu înţelege că femeia noastră nu mai are de ce să călătorească
pentru că a ajuns în sfârşit
acasă.