Nu mai e nimic de căutat, nu mai e nimic de văzut,
Nu mai e nimic de găsit, nu mai e nimic de salvat
gurile care strigau Victorie s-au înecat
cu propria lor răgușeală
drapelurile s-au decolorat și chemările la luptă
au amuțit pentru că nu mai
dădeau profit.
Onoarea își îngrijește rănile cu sare,
dar nu mai ustură
spirite saline nu mai țipă de durere
toți s-au obișnuit, s-au adaptat,
au devenit imuni
la boala sensului absent de sens.
Am pierdut, am învins
nimeni nu mai știe
tot ce contează acum e să ajungem undeva
și să ne așezăm jos
să ne întindem, să dormim,
să murim puțin
măcar cinci minute.
Să fim un pic singuri
să ne dezbrăcăm de haine, să ne privim pielea
să ne oglindim în propriile tălpi
așteptând să ne îmbrățișeze cineva
fetusul cu umbra.
Să ne scuturăm învelișul de praf
până ni se văd crăpăturile din palmă
și cuțitele din spate.
Să ne disprețuim și să adormim, ca de obicei, culcați
pe cealaltă ureche
până nu ne mai pasă de nimic
și devenim pământ, copac, toamnă.

Cândva
urmași ne vor tăia trunchiurile
găsindu-ne inelele
perfect frânte
și își vor ciopli din ele măști de curățat
fețe
și prins curaj de privit în ochi.
Cu degetele arătătoare rupte
și „prea târziul” vinovat tatuat pe frunte
vor vedea și ei că
nu mai e nimic de căutat, nu mai e nimic de văzut,
nu mai e nimic de găsit, nu mai e nimic de salvat.