Autoportret pe o pânză pătată

Aş putea să înşir sute de pagini pentru a mă descrie
Şi nu aş şti dacă e prea mult, sau prea puţin.
Aş putea spune că sunt multe,
dar în acelaşi timp aş putea spune că sunt nimic.
Sunt în cântec scris de un compozitor aflat la finalul vieţii
care s-a precipitat din dorinţa de a compune o capodoperă înainte să moară
şi a încurcat totul.
Sunt o poezie mereu nescrisă, mereu gândită,
recitată noapte de noapte de un poet impersonal.
Sunt un gând care fuge permanent de mintea care l-a născut
de frică că s-ar putea săvârşi
şi ar muri.
Sunt un ţipăt care se propagă la infinit
cu o putere atât de mare încât nimeni nu îl poate percepe
deşi le bântuie urechile în fiecare clipă.
Sunt un copac încă tânăr care îşi caută cu disperare lumina pentru a supravieţui
şi se fereşte cu şi mai multă disperare de lumina copacilor din jurul lui.
Sunt o picătură de ploaie în cădere liberă
care îşi anticipează fiecare moment
protestând împotriva legilor gravitaţiei pe care nu le poate schimba
şi încercând să-şi mai lungească sfârşitul lăsându-se purtată de vânt.
Sunt o piatră seacă care în fiecare clipă se mai crapă puţin
şi fiecare urmă de pe ea e semnul supravieţuirii în goana după timp.
Sunt o amintire care deseori se uită
şi când este amintită e prea târziu.
Sunt un înger sau un demon
condamnat sau privilegiat
să trăiască sau să moară
într-un lan de flori pe care le-a ocrotit cu aripile sale
şi cu al căror miros şi-a îmbiat
fiecare suflare a fiinţei.
Sunt
ceea ce vreau să fiu şi nu sunt
şi
ceea ce nu vreau să fiu dar sunt.

Lasă un gând. Sau scrie o poezie şi poate o voi continua!

Protected by WP Anti Spam