Iubito,
am găsit un loc la răsărit
unde se varsă Tigrul cu izvor în sinidisis
ce-mi străbate cortexul
udându-mi florile de nu-mă-uita
în Eufratul tău candid
care spală trupuri cardiace
cu primăveri tămăduitoare de lalele.
Un loc unde nu se ajunge decât cu vele
ţesute din zboruri de aripi.
Iubito,
acolo, sub un măr cu fructe nemuşcate
de Adami sau Eve
am văzut frunze care poartă
poveşti de iubire virgine de toamnă
şi versuri de Neruda scrijelite pe tulpine
Iubito,
acolo, am să zidesc adânc în Pământ
dorul de tine
Şi am să-ţi construiesc o casă.
Ca un Nabucodonosor îţi voi ridica
o grădină suspendată
şi voi împrăştia
fiecare şoaptă a ta
(de atunci când îţi sprijineai chipul pe umărul meu
şi mă întrebai din priviri
de ce luna nu are petale)
peste firele de iarbă
ca să crească mereu fragede,
mereu curate,
mereu noi,
aşa cum creşti şi tu
în fiecare secundă în mine.
Am să-ţi construiesc o casă, iubito,
acolo unde zefirii răzbat obrajii sărutaţi
transformându-se în Bethoveeni
dirijând Sonata lunii,
acolo unde mâna ta în mâna mea
e un mers pe apă
o potolire a furtunii
o mesia a minunii că te-am cunoscut.
Da, iubito, am să-ţi construiesc o casă,
cu multe camere
ca să nu ne plictisim niciodată,
fără praguri
ca să nu ne împiedicăm niciodată,
fără uşi
ca să nu ne pierdem niciodată,
cu multe ferestre
ca să nu uite soarele niciodată
cât de frumos străluceşti,
Şi un şemineu mare
care încălzeşte doar cu îmbrăţişări îngereşti
şi atingeri de obraz pe obraz în nimbi
şi sărutări de sfinţi
unde să ne cuibărim în nopţile de iarnă
după ce ne-am lăsat ninşi
de bucuria de frişcă din nori
a mereu primei ninsori.
Am să-ţi construiesc o casă, iubito,
şi am să mă trezesc în fiecare dimineaţă
să-ţi prepar micul dejun
şi să-ţi spun cât eşti de frumoasă
până când îi vei spune
micului nostru paradis
„Acasă”