În noroi de stele,
mâncaţi de bacterii,
zeii de carton caută-n gunoi
Zarurile ce le-au aruncat
nemăsluit
în jocul dintre noi!

Au căzut pe zdrenţele unui cerşetor
într-un pat rece de beton
Vindecându-se de amor.
Îşi sculpta o Evă ca o uitată muză
din lut de semitonuri calde
suflate din frunză.

Instigator,
Noi ne perindam război de mâni
Prin liniştea irişilor lui.
Ne tremuram unul în celălalt
în frisoane contondente
mutilând icoane.
Fermentam genetic
Şi ne întretăiam analfabetic
Priviri, buze, organe.

„Ne-am lovit la mijloc!” ţi-am spus.
„Ne-am lovit la cap!” mi-ai ţipat.

A tresărit ca un sfânt
bântuit de amintiri de giocondă
Şi zâmbea crud
asemănând conturul frunzei
cu morfologia spaţiului
dintre noi:
„Prea multă simetrie,
mult prea multă simetrie!”

Devenisem atât de imuni
unul la celălalt
Încât ai fi putut să-ţi treci
atomii prin mine
şi să nu simt decât
gravitaţia zarurilor
zdrobindu-mi zborul.

Unde-ţi sunt penele?
Unde-mi sunt penele?
Doamna mea,

Mai tii minte
bătrânul iubit de bacterii
care cânta din frunză
pentru închegarea stelelor?
E toamna, îl plâng greierii…
A murit!

Adio Eva mea!